Aceasta este deznădejdea, aceasta este moartea şi pornirea firească a omului, care-şi descoperă această condiţie a sa, să dispară, să se sinucidă, pentru că el nu suportă condiţia sa pentru că el, în mintea lui, care este dată de la Dumnezeu bună, înţelege că o astfel de făptură nu-şi are rostul. Şi cu adevărat o astfel de făptură nu-şi are rostul, dacă ea nu va fi împlinită prin întâlnirea cu Dumnezeu, de unde a şi pornit, ca toate aspiraţiile şi dorinţele lui să devină o realitate şi el să-şi recapete starea lui dintru început, starea lui firească. Unde este această putere?
Ideea şi tema asta nu am inventat-o eu, o găsim la Părinţii noştri şi o vedem în Vieţile Sfinţilor…Starea cizmarului din Alexandria la care a fost trimis Sfântul Antonie ca să înveţe desăvârşirea creştină, care, stând în piaţă, şi bătând cuie în cizmele pe care le făcea, privind la ceilalţi spunea: „Toţi aceştia se vor mântui, Doamne, numai eu nu.” Şi noi nu înţelegem de ce această credinţă că el nu se va mântui, şi a noastră, care simţim la fel, că nu ne vom mântui; pentru că, una este desăvârşirea pe care n-o atinsese încă nici Antonie, şi alta este starea noastră jalnică în care colcăim. Şi mintea noastră de creştini ai vremurilor pe care le trăim, nu înţelege despre ce este vorba. Şi atunci, Dumnezeu trimite nouă un sfânt ca Siluan, care este omul timpului pe care-l trăim, este apostolul timpului nostru. Şi atunci când nemaiputând să-şi răspundă la această întrebare pe care noi toţi o avem – eu aş vrea ca noi toţi s-o avem şi să nu mai trăim în afara întrebărilor, decât dacă am dobândit de acum puterea cea de sus şi suntem dincolo de aceste frământări. Aşadar, acest Siluan, frământat fiind, de ceea ce suntem noi, vine la Dumnezeu şi-L întreabă; „Ce voi face pentru că dracii mă necăjesc şi eu nu văd capăt suferinţelor mele?” Şi atunci Hristos îi dă răspunsul: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”
Acesta este un paradox. Gândindu-mă la aceste cuvinte, mi-am dat seama că numai Sfântul Siluan putea să le înţeleagă pentru că lui i-au fost adresate. „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!” Ce altceva este iadul, decât în primul rând deznădejde? În clipa în care nu mai deznădăjduieşti, ieşi din iad. Cum dar şi mintea în iad şi să nu deznădăjduieşti? Este unul din paradoxurile Evangheliei, de altfel ca şi toată Evanghelia care este un paradox, care este o sminteală, sminteală la care suntem chemaţi noi toţi. Şi dacă nu ne va învăţa Dumnezeu să ieşim din acest labirint al minţii noastre, omul singur nu o poate face.
Autorul
