ÎN CURS DE APARIȚIE!
La începutul secolului al XX-lea, creația muzicală românească destinată copiilor a avut un avânt deosebit, prin ancorarea cântecului școlar în tradiția muzicală autohtonă, cu deviza „cântece românești în școala românească”, avându-l ca exponent pe Dumitru Georgescu Kiriac, susținut de colaboratorii săi și de ministrul Educației din acea perioadă, Spiru Haret, cel care s-a implicat în mod direct în acest demers. Astfel, fără ca melodiile străine să fie eliminate din repertoriile de cântece, procesul educației muzicale se desfășura pe baza cântecelor românești. Mergând pe această direcție, pedagogia muzicală românească avea să ajungă la afirmare și apreciere internațională în anul 1936, la Congresul Internațional de Educație Muzicală, desfășurat la Praga, unde a fost reprezentată de Constantin Brăiloiu și George Breazul, împreună cu im cor de fete, condus de Margareta Leon, care a asigurat ilustrația muzicală a principiilor metodice prezentate. Fundamentul autohton care asigura sursa educației muzicale din această perioadă era constituit de cântecul popular și de cântarea bisericească. De aceea, în manualele și culegerile de muzică alcătuite de autorii călăuziți de aceste coordonate, cântarea bisericească este mereu prezentă, ca element esențial, fiind însoțită și de cântece religios-morale, special create pentru copii (Autorul).
