Luminătorii mari de pe cerul inimei

desigur, am ales un generic (și, congruent, un demers scriitoricesc) poate prea prețios și pretențios, al cărții, gândindu-mă deopotrivă la gustul livresc al cititorilor, atâția câți mai sunt, și la resursele mele intelectuale, numaidecât suficient de limitate, spre a putea decela și aureola semantic infinitul și infinitivele metaforei și ordinii subtile a(le) „jocului” cu viața (într-atât de sofisticat și de lipsit de principii, și de înțesat de capcane și viclenii, azi, pentru cei cu inima și mintea încă curate, ca lacrima și ca lumina zilei), și a-i converti în emoție și gratitudine avatarurile, „răstignirile” și frumusețile uitate; tocmai de aceea, cred, în ajutorul meu vor veni, „live” ori din inefabilul amintirii, acele ființe minunate care au înminunat și sinaxarul inimei și timpului meu sufletesc-într-un requiem în care Paserea Fatum să „solfagieze omofon”, și să consacre bemolurile clipelor mele astrale, încercând, iată, amândoi, să eșapăm din strânsura și paradigma falsului axiologic, diabolic disimulat în agresivitatea și nebunia atâtor evlavii (...)
prezența în toate închipuirile și periplurile mele, nu doar ideatice, dimpotrivă, a soției, Ema, a făcut posibil ca după fiecare Golgotă a visului condamnat a se preface în coșmar, cu al ei clar de inimă, și cu a ei sămânță de lumină și bunătate, să fim „portați” amândoi dincolo de timp, dincolo de moarte, dincolo de nemurire; Ema fiind „îngerele de veghe, fără margini și fără timp”, peste marginile timpului meu sufletesc – 
fiind și singura care mă ajută să cer, și să primesc, și dacă nu, să subtilizez, și timpului fizic, „fărâme de clipe frizând tandrețea și nostalgia” – așa, traversând mai ușor ținutul rămas, al vieții, și încercând să tâlcuiesc misterul atâtor vise din care încă nu m-am trezit (Autorul)