Prin stilul său propriu de a aborda și de a prezenta cititorilor săi virtuțile creștine, profesorul Friedrich W. Foerster a adus un enorm serviciu Bisericii, nu din postura slujitorului ei consacrat, a „moralistului de profesie”, a celui care, de regulă, se vede pe sine undeva mai sus decât cititorii săi, un fel de „instanță morală” infailibilă care se consideră oarecum îndreptățită să dea sfaturi utile altora, ci din postura slujitorului ei laic.
Oamenii care nu vor sau nu știu să se lase inspirați și ajutați de exemplele bune, nu pot fi condamnați, așa cum avem tendința să o facem; ei asa au fost crescuți si asa au învătat din împrejurările concrete ale vieții; putem doar să spunem că viața nu le-a fost un dascăl bun, sau că ei au fost niște elevi neiscusiti, dar a începe să-i dăscălești sau să-i dădăcești sau, și mai grav, să-i înfierezi și să-i ameninți cu chinurile veșnice, este lipsit de delicatețe morală și de înțelepciune.
Foarte mulți slujitori ai lui Dumnezeu s-au întrecut în a condamna viciile și păcatele oamenilor, însă acest demers n-a avut efectul și rezultatele așteptate, căci în timp ce „înfierau” păcatele, propovăduirea și scrisul lor au ignorat complet exaltarea virtuților, facându-le să pară în ochii multora prea puțin atrăgătoare, pedante și plictisitoare. Nu este deloc cazul profesorului Foerster care, prin scrisul său captivant, a condamnat viciul și păcatul, dar a făcut-o într-un fel aparte, exaltând virtutea pe un ton sobru și elegant, convins de faptul că nu greșelile reprezintă „dovada” că suntem oameni, ci „chemarea către asemănare” cu Cel Care ne-a adus la ființă, chemare pe care o avem înscrisă în ADN-ul nostru. (Pr. conf. univ. dr. Alexandru Moldovan)
