Satanismul nu se poate niciodată considera o credinţă în adevăratul sens al cuvântului, deoarece orice credinţă are şi un crez, o latură dogmatică. În cazul satanismului nu se evidenţiază o latură ca atare, ci, mai ales, un fel de contrazicere a oricărei doctrine. Este o doctrină creată pe combaterea celorlalte. Totul este negativ, totul nu trebuie acceptat, lumea nu înţelege, nu vrea să fie „puternică”, nu vrea ca doar cei puternici să fie aleşi, iar restul să fie consideraţi ca eşecuri genetice, ca eşecuri religioase şi morale, deci trebuie eliminate toate aceste eşecuri. Satanismul nu oferă sensuri frumosului şi binelui. Nu există o kalokagathia, o dragoste de frumos şi bine, ci totul pare a fi pictat în culoarea gri, în mohoreala unei lumi, care nu mai are nimic frumos în ea şi deci este la marginea auto-distrugerii. Acest tip de gândire provine din perspectiva unor oameni care au frustrări, care refulează în aceste afirmaţii sau manifestări pro-sataniste. Şansa lor este minimă de auto-realizare. Sunt exact ceea ce spunea profetul, „fântâni fără fund, care nu ţin apă” (Ieremia 2, 13), din care nimeni nu se poate adăpa. Starea aceasta este disperantă pentru un om ajuns, cum spunea Cioran, „pe culmile disperării”.
Autorul