Textul biblic inspirat atestă limpede şi fără echivoc că Duhul Sfânt „a grăit prin prooroci” (Os 12, 11; Evr 1, 1) şi că profeţii au avut mandat de la Dumnezeu, fiind chemaţi şi trimişi de El la misiune. Ca simplu om, profetul biblic n-ar fi avut nicicând inspiraţia de a apărea pe scena derulării evenimentelor istoriei mântuirii la momentul oportun (Lc 2, 27) şi nici n-ar fi avut viziunea necesară şi corectă asupra acestora, dar nici curajul de a vorbi în numele Domnului (2 Rg 12, 7; Mt 14, 4).
În cazul Profeţilor biblici, derularea evenimentelor s-a arătat nedreaptă cu cei care au avut dreptate şi ei au fost ignoraţi, respinşi, prigoniţi şi ucişi. Pare un paradox, un scandal, o piatră de poticnire în calea credinţei, o lucrare stranie a Proniei divine hotărâtă să-şi trimită aleşii în întâmpinarea urii prigonitorilor şi, totuşi, a fost un gest potrivit al înţelepciunii lui Dumnezeu (Lc 11, 49). Ostilitatea pe care lumea le-a arătat-o celor „de care lumea nu era vrednică” n-a fost deloc întâmplătoare, ci de dinainte ştiută şi aproape „programată” (Mt 21, 33-44; Lc 24, 26). De altfel, profeţii biblici n-au fost trimişi de Dumnezeu ca să secondeze capriciile şi păcatele oamenilor şi ale conducătorilor lor, ci să-i biciuiască fără menajamente şi să-i întoarcă la Domnul Dumnezeul lor, fapt pentru care respingerea, persecuţia şi moartea nu puteau fi decât parte necesară a misiunii lor. Un profet lăsat în pace şi nestingherit e un ins suspect, dubios şi îndoielnic, unul care ar trebui să le inspire oamenilor neîncredere şi suspiciune, un profet fals. Un astfel de profet nu transmite cuvintele Domnului, ci îşi potriveşte învăţătura după împrejurări, cu scopul precis de a obţine din partea oamenilor o atitudine binevoitoare (Gal 1, 10), trădându-şi prin aceasta propria vocaţie.
Autorul
